Părinţi dificili – copii nefericiţi

66300-0-adolescent_tanar1
Problema copiilor dificili, a copiilor din grupul de risc este abordată des în sistemul educaţional. Problemele copilului sunt nemijlocit legate de ale părinţilor. Asfel, dacă avem copii dificili, prin urmare, avem şi părinţi dificili. Aici, unii  părinţi sau pedagogi, ar putea să-mi reproşeze şi să aducă o mulţime de argumente, prin care să demonstreze că există părinţi buni, dar cu copii dificili. Admitem şi astfel de situaţii, foarte puţine, prezenţa lor explicînd-o prin cauze neidentificate sau a unor predispoziţii genetice, care influenţează devianţa copilului. De cele mai multe ori problema părintelui este ascunsă, cei din jur observă doar nişte manifestări exterioare, deseori amăgitoare ale lucrurilor reale, care au loc în familia respectivă.

Mediul şcolar se confruntă cu o serie de întrebări: Ce facem cu părinţii dificili? Poate oare şcoala să-i educe, să-i influenţeze, să intre în spaţul familiei şi să corecteze ceva, sau orişice intervenţie nu-şi are rostul? Instruim şi educăm doar copilul? dar ce facem cu familia din care vine? În lipsa răspunsurilor, profesorii, diriginţii constată doar: „Ce să-i faci? Aşa părinţi – aşa copil…”, o concluzie nefavorabilă pentru copil. Un ajutor esenţial este orientarea părinţilor spre solicitarea ajutorului unui psiholog.
În experienţa oricărui psiholog sunt frecvente cazurile în care părintele din proprie iniţiativă, se adresează după ajutor: „Ajutaţi-mă …am un copil dificil…nu mai ştiu ce să fac cu el!”. De multe ori, ei aşteaptă de la psiholog soluţia magică sau realizarea unor activităţi, care vor corecta devianţa comportamentală a copilului într-un timp cît mai scurt şi fără ca ei să facă ceva. În cadrul consilierii, părinţii sunt ajutaţi să înţeleagă cauzele devianţei copilului, să-şi privească dintr-o parte propriul copil, dar şi să-şi analizeze propria persoană din punctul de vedere al copilului.
Copilul este o „oglindă a familiei” în care se pot vedea problemele personale şi de cuplu, relaţiile părinţi-copii, conflictele familiale, etc. Oricît am vrea să  schimbăm această oglindă, s-o ştergem şi s-o facem mai luminoasă, altfel spus să corectăm comportamentul negativ al copilului, nu realizăm nimic, pînă nu corectăm imaginea ce se reflectă în ea- schimbări pozitive în relaţiile familiale şi depăşirea problemelor personale ale fiecărui părinte. Cu regret, sunt părinţi care nu vor să-şi recunoască şi să conştientizeze propriile dificultăţi şi probleme, nu vor să se schimbe şi să lucreze pentru îmbunătăţirea propriei persoane şi a relaţiilor cu cei din jur. Ei aleg să rămînă dificili şi să caute permanent un ajutor din exterior.
La o analiză profundă constatăm că nu avem copii dificili- sunt doar copii ce exprimă necesitatea unui mediu social şi familial sănătos. În schimb, părinţi dificili avem foarte mulţi. Iată cîteva exemple:
„Părinţii generoşi”- „Copilului meu nu trebuie să-i lipsească nimic!”- acesta este crezul acestor părinţi. Din categoria lor fac parte părinţii cu diferite posibilităţi financiare, uneori chiar şi cei cu posibilităţi reduse. Ei consideră că dacă copilul doreşte ceva, el trebuie asta să primească, astfel „a iubi” înseamnă „a cumpăra”, „a dobîndi”. În schimbul atenţiei, comunicării, căldurii, el îi cumpără o jucărie, un lucru, angajează o dădacă cu studii superioare, plăteşte profesori, antrenori, etc. şi poate sta linişti: „copilul are totul şi eu pot să mă ocup de dobîndirea banilor, pentru că copilul creşte şi cerinţele cresc…”. Copii părinţilor generoşi suferă de lipsa atenţiei, apelează la manifestări comportamentale deviante pentru a se face observaţi. Veţi recunoaşte aceşti părinţi, care odată veniţi la şcoală, îi vor zice copilului: „Ce-ţi lipseşte? Eu mă spetesc pentru tine, dar tu?…”
„Părinţii anxioşi”- Părinţii care se tem ca nu cumva odraslele lor să păţească ceva, să se îmbolnăvească, să se lovească,  să se supere, să nu poată face ceva. Sunt mereu gata să-l ajute sau chiar să facă în locul lui. Ei stau mereu alături de copiii lor, atunci cînd aceştia îşi pregătesc temele, vroind să fie cît mai aproape şi să-şi ofere ajutorul. Unii vin la şcoală pentru a inspecta starea sanitară a clasei, cantinei, veceului. Copiii lor sunt lipsiţi de iniţiativă, sunt indecişi, nu-şi asumă responsabilităţi.
„Părinţii perfecţionişti”- „Tu eşti cel mai bun, tu trebuie să fii cel mai bun, perfomant etc.” Aceşti părinţi vor căuta pentru copiii lor cea mai bună grădiniţă şi şcoală. În concepţia lor, copilul trebuie să prezinte rezultate maxime. Deseori se supără pe profesori, că nu remarcă capacităţile excepţionale ale copilului, pe care ei le-au dezvoltat şi nu-l apreciază cuvenit. Aceşti părinţi tind să-şi dezvolte multilateral copilul, impunîndu-l să frecventeze o mulţime de activităţi extraşcolare, cercuri. Copiii acestor părinţi sunt suprasolicitaţi, supraobosiţi, au frica de a nu corespunde aşteptărilor altora şi uneori prezintă tulburări psihosomatice.
„Părinţii nerealizaţi”- Părinţii care nu şi-au îndeplinit o anumită dorinţă, conştientizată abia la maturitate, din cauza lenei, motivaţiei slabe, lipsei de susţinere sau a diferitor circumstanţe ale vieţii. Ei „vor dărui” sau „vor altoi” propria dorinţă copiilor şi nu va ţine cont de aptitudinile şi interesele copilului. De exemplu: muzicianul nerealizat îl va impune pe copil să înveţe muzică şi să exerseze, chiar dacă aptitudinile copilului nu ţin de acest domeniu. Rezultatele acestui efort sunt distrugătoare pentru copil.
„Părinţii manipulatori”- sunt părinţii care îşi rezolvă propriile probleme folosindu-se de identitatea şi prezenţa copilului. Se manipulează cu copilul atunci cînd partenerii de viaţă sunt în conflict. În cazul unor conflicte majore, copilul poate fi „arma de luptă” cu celălalt partener. Sunt părinţii care nu vor să-şi rezolve conflictele, dar nici nu divorţează „de dragul copilului, care trebuie să aibă o familie integră”. Copii din aceste familii suferă din cauza conflictelor; învaţă foarte repede ce este manipularea, pe care o folosesc în detrimentul dezvoltării personale.
„Părinţii cu sindromul excelenţei”- părinţii care vor să realizeze educaţia copilului lor perfect, fără greşeli. Deseori ei sunt părinţi cu studii pedagogice sau psihologice. Uneori aceşti părinţi depăşesc anumite limite şi se implică exagerat în viaţa şcolară a copilului, sunt atenţi la fiecare greşeală a profesorilor şi imediat vin să se clarifice; sugerează profesorilor idei despre cum ar fi mai bine să interacţioneze cu copilul, cu clasa. Uneori din teama de a nu le scăpa ceva din vedere în realizarea unei educaţii excelente, văd probleme chiar şi acolo, unde ele nu sunt. Copiii acestor părinţi nu ştiu pe cine să asculte: pe profesor sau pe părinte, intră în conflicte dese cu profesorii şi uneori suferă din partea atenţiei negative a  acestora.
„Părinţii invizibili”- părinţii care nu ştiu unde se află grădiniţa, şcoala copilului, nu ştiu în ce clasă învaţă copilul. Profesorii nu i-au văzut niciodată pe aceşti părinţi, deşi ştiu despre existenţa lor, nu cunosc tipul de relaţie între copil şi părinte. Situaţia poate fi ambiguă: părinte invizibil pentru şcoală, dar cu influenţă educaţională pozitivă şi părinte invizibil şi la şcoală, şi acasă, într-o astfel de situaţie copilul suferă de lipsa de comunicare.
„Părinţii-perete”- părinţii care sunt mereu de partea copilului, consideră necesar să-şi apere copilul în orişice situaţie, chiar şi atunci cînd aceştia sunt vinovaţi. Deseori vin la şcoală să-şi apere copilul, se antrenează în conflictele copilului şi le rezolvă în locul lui. Astfel de părinţi apelează şi la minciună pentru a ascunde greşelile copilului. Nu recunosc problemele pe care le au în educaţia copilului. Copiii lor devin manipulatori, deteriorează realitatea în favoarea lor, deseori se victimizează, pentru a provoca reacţiile de apărare ale părinţilor.
„Părinţii-victimă”- se scuză pentru comportamentul copilului, îşi iau asupra lor orişice vină. Se victimizează pe seama stării de sănătate, a condiţiilor materiale precare, a lipsei de timp, din cauza suprasolicitării profesionale. Sunt manipulatori, încearcă să provoace mila celor din jur, ca prin acest lucru să obţină o percepere pozitivă a copilului sau diferite beneficii oferite de sistemul şcolar.
„Părinţii cu tulburări de personalitate”- este important să observăm tipul de tulburare, pentru aceasta putem solicita ajutorul unui psiholog. Este dificilă interacţiunea cu: părintele cu tulburare schizoidă, datorită izolării lui sociale şi necomunicării atît cu lumea cît şi cu propriul copil; părintele paranoic, care vede în mediul şcolar un pericol pentru el şi pentru copil;  părintele obsesiv preocupat de perfecţiune, detalii şi respectarea fără excepţie a regulilor.
Lista ar putea continua cu părinţii conflictuali, social-vulnerabili, alcoolici, consumatori de droguri, indiferenţi, libertini, etc. Totuşi, cel mai dificil părinte este acela care nu vrea să înveţe să fie un părinte bun.
Părinţii dificili educă copii nefericiţi. Copiii nefericiţi vor deveni la rîndul lor părinţi dificili. Avem nevoie de multe eforturi de rupere a acestui cerc vicios.
sursa

Alte articole interesante

De ce să înveți o limbă străină? Pentru că tuturor le plac oamenii educaţi şi culţi de la care ai ce învăţa, cunoscând o limbă străină în plus, viaţa ta socială şi profesională va av...
România, ţara copiilor supradotaţi. Statistica arată că 1 din 4 copii români are coeficientul de inteligenţă peste 130 Potrivit statisticilor Institutului Român de Studii şi Cercetări Avansate Giftel Education, în România numărul copiilor supradodaţi este peste media ...
Crăciunul fără _______ n-ar mai fi la fel! Crăciunul este, cu siguranţă, cea mai frumoasă perioadă a anului. Chiar și cu toată agitaţia de dinainte, cu toate cheltuielile și consumul de energi...
4 stiluri de învățare care dau rezultate Există mai multe stiluri de învăţare care îţi pot fi utile atât pentru orarul zilnic, cât şi atunci când vrei să te pregăteşti pentru un test, lucrar...

4 comentarii în “Părinţi dificili – copii nefericiţi

  1. Intrebarea este insa: ce facem si cu profesorii dificili, care fac si parintii si copiii nefericiti?
    Ce facem cu profesorii marcati de orgolii personale, de frustrarea nerealizarilor personale, de sindromul excelentei, de generozitate nejustificata (oare?) fata de unii elevi? De profesorii care simt nevoia sa se evidentieze…in societate prin manifestari de exces in fata copiilor si, desigur, a parintilor. Copiii sunt si produsul profesorilor, care sunt oglinda scolii. Cu ei ce facem?

    • Din pacate, intrebarile pe care le puneti va asigura un loc in sirul de clasificari pe care tocmai l-ati parcurs! Fiti doar atenta la comportamentul dvs. si evaluati copilul in functie de educatia pe care dvs. i-ati dat-o! E oglinda dvs. si daca intra in conflict cu vreun profesor, apreciindu-se dezavantajat de diverse comportamente nedrepte, doar discutati cu copilul si evaluati impreuna unde sunt greselile: la profesor sau la copil! Daca profesorul a gresit si greseala nu este de natura penala (cand se poate face plangere penala la procuror sau la o alta institutie competenta), lasati-l pe copil sa gaseasca solutia… asa ii creati sansa sa se descurce singur in viata! Altfel nu va avea niciodata posibilitatea sa inteleaga societatea…. Din ea fac parte si profesorii! Copilul trebuie sa infrunte astfel de situatii cu onestitate si obiectivitate. Doar asa invata ce inseamna demnitatea!
      Va doresc succes!

  2. Nu este benefic să generalizăm, mai ales că sintagma „copii dificili – copii din grupul de risc” cred că se aplică în principal în cazul şcolilor speciale. Este hazardant să apelăm la o astfel de abordare, care pare mai degrabă un răspuns ţintit, o reacţie la ceva concret.
    În opinia multor părinţi, chiar dacă neexprimată direct (anii de democraţie ne-au învăţat că e mai bine să taci, după principiul „Taci şi înghite”) copiii luaţi la grămadă sunt trataţi cu multă intoleranţă. Poate ar trebui să citim cu toţii, cu creionul în mână, tema pe care aţi promovat-o anterior, referitoare la Să regândim temele… pentru acasă (un adevărat război psihologic, în care profesorii includ, uneori chiar declarat, copii şi.. părinţi) .Am să citez opinia unei doamne avocat referitor la această presiune: „Problema cea mai grava a acestui popor, nu este saracia, este lipsa educatiei, lipsa respectului de sine. Lucrul cel mai grav este (eu cred ca este criminal), ca scoala este tot mai slaba si lucrul acesta este voit. Nu poti manipula oameni bine instruiti si bine educati. Diplomele cumparate sau obtinute in conditii dubioase, cu acceptul tacit al responsabililor vremii, nu mai au nicio valoare. Tinerii nostri, nu mai au niciun viitor, nicio speranta, sunt apatici, demoralizati si bat la porti straine pentru „un pumn de arginti”, culeg capsunile spaniolilor, maslinele italienilor si vindeca bolnavii englezilor, dupa ce au facut studii pe banii nostri, ai idiotilor de romani. Religia, la randul ei, a devenit mercantila…).
    Poate că un subiect mult mai potrivit, din unghiul psihologului, ar fi interacţiunea şcoală-copil, neputinţele şcolii, închistarea în dogme şi modele învechite, textele îndepărtate de limbajul actual şi de tehnicile moderne de comunicare, rămânerea şcolii în urma evoluţiei cunoaşterii etc, pe de o parte, şi actul pedagogic în complexitatea lui, impactul lui asupra copiilor pe care şcoala are datoria nu numai să îi instruiască (proces cu multe slăbiciuni) dar şi să îi educe (ca oameni şi ca cetăţeni care trebuie să înveţe să interrelaţioneze la toate nivelurile). Psihologul ar trebui să iasă din cărţi şi să îşi folosească priceperea şi talentul pentru îmbunătăţirea comunicării, care lasă foarte mult de dorit…Şi ar mai fi ceva: aceşti copii vor purta peste vreme modelul imprimat de şcoală şi societate, principalii factori de modelare şi cei mai puternici, după cei 7 ani de acasă (care au mai rămas numai 2-3, având în vedere creşa, grădiniţa, bona etc). Ar fi mai util să ne unim în sprijinul formării viitoarelor generaţii şi să lăsăm deoparte orgoliile, frustrările, simpatiile şi antipatiile, să nu ne împărţim în tabere care să ne acuzăm reciproc. Să cultivăm respectul de sine, este foarte important.

  3. Slava Domnului ca avem/vom avea, in sfarsit, un presedinte din randul profesorilor – sper ca este si din categoria intelectualilor. Acum nu mai putem invoca ca nu avem repere… se poate sa devii presedinte daca esti profesor! Celelalte calitati urmeaza sa descoperim si sa observam daca au impact asupra generatiilor ce se presupune ca vor avea un astfel de model!

Comments are closed.